Where is my coffee?

E trist afară.
A ieşit soarele cu dinţi de iarnă. Vine primăvara.

Dar în sufletul meu e încă viscol. 
Inima mea plânge de mulţi ani, de atâţia ani n-a mai fost încălzită, de atâţia ani stă acoperită de gheaţă, de atâţia ani mi-a zvâcnit din piept, chemând iubirea în unele clipe magice. De atâţia ani a cântat trist, uneori mai tare, alteori mai stins, plângându-şi iubirile ratate, aşteptând ceva ce n-a mai venit. De atâţia ani a suportat vântul bătând printre golurile, atâtea goluri! rămase undeva în adâncul ei. Atâţia ani a căutat refugiul în trecut, în amintiri nebuloase care nu mai aveau nicio importanţă, ţinând-o în loc.


Ajunge! Şi tu meriţi să fii fericită. Şi tu meriţi iubirea, inimă proastă. 
Şi tu meriţi să fii iubită de cine vrei, de cel pe care-l visezi.




Lasă amintirile să se ducă, ascunde-le undeva bine să nu le mai simţi niciodată. Amintirile tale nu te merită. Nu! N-ai meritat să baţi pentru himere, pentru oameni care nu dădeau doi bani pe tine. N-ai meritat să-ţi tulburi cântecul pentru poveşti uitate.

Ştiu că eşti speriată şi fragilă, dar într-o zi când iarna va trece, vei cânta din nou cu aceeaşi însufleţire, cu curaj. Vei putea atunci să urci munţii din visele tale şi să ajungi acolo unde se află esenţa ta. Unde ai fost mereu. Îţi vei găsi atunci marea şi toamna. Ştiu că ţi-e dor, dar mai e puţin şi vei găsi înapoi drumul spre casă. Îţi promit.