A train to nowhere that we are riding.

Stau într-o gară.
Trenurile vin şi pleacă. Oamenii trec pe lângă mine grăbiţi şi anoşti. Sunetul valizelor şi-al paşilor pe caldarâmul rece sună în gol.

Îmi iau o cafea şi îmi adâncesc faţa în eşarfa cu floricele albastre, cu parfum dulce îmbibat cu tutun. O amintire trece pe lângă mine, vuind odată cu trenul, dar o alung.

Mă uit în jur. Atâtea chipuri şi poveşti pierdute pe peron. Despărţiri şi reîntâlniri. Drumuri separate pentru totdeauna.

Oamenii se urcă în tren şi distanţa se produce, inevitabil, chiar din momentul în care trenul porneşte.






Trenul porneşte şi lasă în urma lui un zgomot cumplit. Doar praf, doar zgomot, doar frunze bătute de vânt, apoi tăcere.








S-a făcut frig. E noapte, e  iarnă şi-un imens pustiu în această gară fără început şi fără sfârşit.
Departe, în zare se află o pădure. Uneori, în liniştea nopţii, îi aud freamătul şi cântecul. Apoi, la orizont, atât de departe de mine şi de gară, se văd munţii. Ascuns printre stânci, înconjurat de izvoare, se află un refugiu. Cred că este refugiul meu. Uneori, se aud cântece în noapte, răsunând sunete de chitară şi de romanţe şi de copaci bătuţi de vânt. Se aud de la orizont, răsfirându-se în ecoul munţilor. Cred că acolo este inima mea.

Acolo se întâlnesc visele mele şi cei care iubesc munţii şi cerul.
Uneori închid ochii, ascult tumultul râurilor şi-al munţilor de departe. În acea linişte, chipul lui îmi apare în întunericul peronului. Îmi zâmbeşte, dar apoi glasul lui se stinge în sunetul vântului şi-al trenurilor care se aud de departe, dar care nu mai ajung niciodată în gară. E doar o himeră. E cineva, venit de departe din amintirile mele, pierdut într-o staţie. Ecoul vocii lui se află undeva, pierdut în munţii din faţa mea.

Nu-i nimeni în gară. Sunt doar eu şi visele mele de la orizont.
Acolo este refugiul meu. Acolo mi-e inima. O privesc de departe, tăcută.  Braţele îmi sunt reci şi zările mă dor. Încerc în liniştea deplină să-i caut chipul, să-i mai văd încă o dată ochii, dar privirea lui s-a stins în tot înaltul, printre tumultul copacilor, printre râurile ce se lovesc de stânci.


Nu pot pleca de aici. Aştept un tren care nu mai vine.
Îmi aprind o ţigară şi mă uit la stele.
Ele mă privesc şi mă simt în fiecare seară.

Nu-i nimeni care să le înţeleagă.
Nu-i nimeni la fel ca ele.
E doar dorul meu şi gândul ce ne leagă.
Să urcăm pe crestele munţilor şi să ne pierdem la orizont.


Nu-mi amintesc cum am ajuns aici. Cum am ajuns să stau pe un peron nenorocit, aşteptând un tren care nu mai vine, să mă ducă oriunde, spre nicăieri.

Numele meu este Marie.
N-am trecut, nici viitor.
Am doar prezentul din această gară pustie.
Şi câteva vise şi amintiri ascunse prin valiză.


În locul în care sunt nu mai există anotimpuri.
E doar iarnă.



Ceasul a stat  în loc.
şi-aştept un tren de nicăieri.