She isn't used to kindness anymore

Sunt unele clipe în care îţi dai seama că viaţa trece pe lângă tine şi că eşti un simplu spectator. Ai uitat să-ţi joci rolul principal pe scena propriului destin.

Azi mă simt ca şi cum toate sentimentele, toate trăirile, toate amintirile, tot ce-i umple inima unui om, s-au stins. Le-am pierdut pe undeva. Nu mai simt nimic. Mă complac în rutina şi deşertăciunea vieţii mele şi nu găsesc nicio strălucire, niciun sens, nicio clipă care să mă trezească, să mă facă să mă simt din nou vie. Sunt la fel de rece ca rândurile acestea, ca zăpada de afară, ca lacrimile mele ce se sting înainte de a ajunge pe obraji.
Toată viaţa mea am fost îndrăgostită. Acum sunt precum o frunză purtată de vânt spre nicăieri.

Sunt încătuşată în vicii şi-n laşităţi şi-n vise ce n-au mai ajuns niciodată la mine. Majoritatea oamenilor mă plictisesc, le văd toate defectele şi nu las pe nimeni să se apropie cu adevărat de mine. Iar cei care mă atrag cu adevărat, se află la o imensă distanţă şi prăpastie de mine şi de lumea mea.

Am obosit.

Nu ştiu când m-am retras, când am renunţat să mai trăiesc cu adevărat, să mai cred în oameni, în magie, în miracole.

Poate că problema am fost mereu eu.

Poate că am fost prea dezamăgită, poate că am avut pe lângă mine numai măşti cu zâmbete perverse pe care le numeam: prieteni.

Poate că am avut aşteptări prea mari, poate că am crezut că mă salvez de mine însămi prin alţii, poate că am dat mai mult decât mi s-a oferit, închizând ochii. 

Poate că am deschis uşa spre sufletul meu unor străini ce au venit şi au plecat când au avut ei chef şi care m-au lăsat apoi zăbovind în faţa unor uşi închise, mult timp. 
Poate că am făcut multe tâmpenii de care nu sunt mândră, savurându-mi propria decădere.

Poate că am crezut minciuni doar pentru că voiam să le cred, poate că m-am agăţat de oameni, iubindu-i necondiţionat şi prostesc. 

Poate că am fost naivă căci mereu am sperat că lumea pe care o văd eu se află şi-n ochii lor. 

Poate că m-am retras în trecut, neştiind cum să trăiesc fără acele trăiri. Am refuzat să le dau drumul, simţeam că mă înşel pe mine însămi. 

Şi poate că nu am dat de oameni care să fie pe aceeaşi lungime de undă cu mine, poate că toată viaţa mea am dat numai de oameni nepotriviţi. Atât de diferiţi de firea mea, de sufletul meu, de valorile şi credinţele mele.
Şi poate că cei din trecutul meu nu merită nici măcar să-mi amintesc numele lor.

Dar despre asta este viaţa. Despre întâmplări, despre oameni nepotriviţi, despre clipe magice, despre renunţări şi obstacole.

E adevărat, inima mi-a tresărit, când întâmplător, cineva mi-a captat sufletul pentru totdeauna. Dar a durat doar o clipă. Necunoscutul şi misterul nu m-au rănit niciodată. Doar acele clipe fugitive, din întreaga mea viaţa, au rămas neatinse în sufletul meu.

Things change, people change.

 



Uneori vezi cum totul se duce. Priveşti detaşată cum lumea ta se prăbuşeşte încet, dar sigur. Priveşti, zâmbind ironic, cum cerul îţi cade în cap, cum toate percepţiile tale asupra lumii, asupra oamenilor, asupra ta, se năruie.


Îţi vezi visele cum trec pe lângă tine, cum le întinzi mâna şi cum le scapi printre degete. Îţi vezi trecutul cum te urmăreşte, cum revine sub altă formă, precum o fantomă ce nu şi-a găsit liniştea. Îi vezi pe oamenii din trecut, pe care i-ai iubit cândva, pentru care ţi-a tresărit inima, trecând pe lângă lumea ta, străini.






Te priveşti pe tine în oglinda jegoasă, în suflet şi râzi cât de naivă eşti. Poate că vei rămâne naivă toată viaţa.

Îţi aminteşti de prima iubire pe care n-ai putut s-o uiţi niciodată. Apoi realizezi că ea a fost pragul dincolo de care ne lăsăm în urmă copilăria. Şi că lumea nu va mai fi niciodată la fel.
Îţi cauţi prin suflet toate trăirile, toate sentimentele, toate dorurile şi amintirile dragi, le dezgropi şi-ţi dai seama că nu există. Nu doar că le-ai pierdut, dar n-au existat niciodată.

Ai plâns toată viaţa după himere. Trandafirii s-au ofilit, a venit iarna şi-n inima ta s-a aşezat gheaţa.








E linişte. Toată viaţa e o continuă tăcere. Sunt doar evenimente care-ţi schimbă viaţa, doar clipe magice suspendate în timp, apoi e doar linişte. Acea linişte când ploaia se opreşte, când vântul încetează să mai bată şi cerul se aprinde.

Fiecare tresărire a inimii, fiecare clipă de dor şi de emoţie poartă cu ea un chip.


Azi eram în 306. M-am aşezat pe scaun şi-n mulţimea de oameni, un chip familiar mi-a făcut inima să-mi sară din piept. Semăna atât de bine cu tine! 
Am făcut câţiva paşi spre tine, sperând că vei întoarce capul şi-mi vei vedea ochii speriaţi. Chiar în clipa în care am ajuns în dreptul tău, cu inima batându-mi tare, cu chipul palid, cu picioarele tremurând, printre mulţimea de oameni, te-ai întors şi m-ai privit. 
Nu erai tu.





Atât de vulgară mi s-a părut acea privire, acel chip!
Totuşi, semăna izbitor cu tine din profil.
Poate că mintea îmi joacă feste, poate că încă sunt plină de tine, poate că ochii mei încă te caută prin mulţime, sperând că te vor revedea într-o zi.

Eşti departe, pierdut într-un trecut nebulos, de abia mai ştiu că exişti, dar inima mea încă tresare când printre oameni, sufletul meu te caută în fiecare chip.

A train to nowhere that we are riding.

Stau într-o gară.
Trenurile vin şi pleacă. Oamenii trec pe lângă mine grăbiţi şi anoşti. Sunetul valizelor şi-al paşilor pe caldarâmul rece sună în gol.

Îmi iau o cafea şi îmi adâncesc faţa în eşarfa cu floricele albastre, cu parfum dulce îmbibat cu tutun. O amintire trece pe lângă mine, vuind odată cu trenul, dar o alung.

Mă uit în jur. Atâtea chipuri şi poveşti pierdute pe peron. Despărţiri şi reîntâlniri. Drumuri separate pentru totdeauna.

Oamenii se urcă în tren şi distanţa se produce, inevitabil, chiar din momentul în care trenul porneşte.






Trenul porneşte şi lasă în urma lui un zgomot cumplit. Doar praf, doar zgomot, doar frunze bătute de vânt, apoi tăcere.








S-a făcut frig. E noapte, e  iarnă şi-un imens pustiu în această gară fără început şi fără sfârşit.
Departe, în zare se află o pădure. Uneori, în liniştea nopţii, îi aud freamătul şi cântecul. Apoi, la orizont, atât de departe de mine şi de gară, se văd munţii. Ascuns printre stânci, înconjurat de izvoare, se află un refugiu. Cred că este refugiul meu. Uneori, se aud cântece în noapte, răsunând sunete de chitară şi de romanţe şi de copaci bătuţi de vânt. Se aud de la orizont, răsfirându-se în ecoul munţilor. Cred că acolo este inima mea.

Acolo se întâlnesc visele mele şi cei care iubesc munţii şi cerul.
Uneori închid ochii, ascult tumultul râurilor şi-al munţilor de departe. În acea linişte, chipul lui îmi apare în întunericul peronului. Îmi zâmbeşte, dar apoi glasul lui se stinge în sunetul vântului şi-al trenurilor care se aud de departe, dar care nu mai ajung niciodată în gară. E doar o himeră. E cineva, venit de departe din amintirile mele, pierdut într-o staţie. Ecoul vocii lui se află undeva, pierdut în munţii din faţa mea.

Nu-i nimeni în gară. Sunt doar eu şi visele mele de la orizont.
Acolo este refugiul meu. Acolo mi-e inima. O privesc de departe, tăcută.  Braţele îmi sunt reci şi zările mă dor. Încerc în liniştea deplină să-i caut chipul, să-i mai văd încă o dată ochii, dar privirea lui s-a stins în tot înaltul, printre tumultul copacilor, printre râurile ce se lovesc de stânci.


Nu pot pleca de aici. Aştept un tren care nu mai vine.
Îmi aprind o ţigară şi mă uit la stele.
Ele mă privesc şi mă simt în fiecare seară.

Nu-i nimeni care să le înţeleagă.
Nu-i nimeni la fel ca ele.
E doar dorul meu şi gândul ce ne leagă.
Să urcăm pe crestele munţilor şi să ne pierdem la orizont.


Nu-mi amintesc cum am ajuns aici. Cum am ajuns să stau pe un peron nenorocit, aşteptând un tren care nu mai vine, să mă ducă oriunde, spre nicăieri.

Numele meu este Marie.
N-am trecut, nici viitor.
Am doar prezentul din această gară pustie.
Şi câteva vise şi amintiri ascunse prin valiză.


În locul în care sunt nu mai există anotimpuri.
E doar iarnă.



Ceasul a stat  în loc.
şi-aştept un tren de nicăieri.